vineri, 2 septembrie 2016

Toamna cugireană 2016

  Pentru că grupului nostru i s-a repartizat un spațiu în revista cu același nume, am trimis celor cu care comunic (telefonic sau prin internet) rugămintea de a trimite câteva materiale pentru a fi publicate.
  Nu știm câte materiale vor fi selectate, nici care materiale! Le-am citit pe toate, fără să fie precizat autorul/autoarea, ne-am dat cu părerea și au fost trimise redacției.
  Le public aici pe toate. Menționez că două persoane contactate nu au dorit să participe. 
  Nu trec numele autorilor, astfel eventualii cititori pot comenta fără să fie influențați de nume.
*****

 Carmen Watkins

1) PREA TÂRZIU

E prea târziu pentru dragostea asta,
E prea mult timp peste noi prăvălit
În repezi torente, să curețe coasta
Inertă și ternă, de suflet coclit.

Șuvoiaele sapă pe chip o gravură
Din care un zâmbet sporește plăpând,
Înfruntă sarcasmul, a cărui cenzură
Îl exilează-n „cândva” din „curând”.

E sufletul fraged, dar gânduri bătrâne
Țes riduri adânci și dor progresiv,
Mă năpăstuiesc până când mai rămâne
Doar îndoiala, cu glasu-i parșiv

Picurându-și otrava în mintea confuză
Și rodind deprimare în inima beată,
Ce mă face să murmur perpetua scuză:
E prea târziu pentru noi deodată,
Târziu pentru dragostea asta furată!
*****  
 2) INERȚIE

Întuneric adânc, încărcat de păcate
Care sapă-n adâncul ființei
Galerii de frică, exagerate
De-ncrâncenarea neputinței.
Aștept să mă nărui,
Mă nărui împăcată,
Împăcată amărui
Și-n durere spălată.
Ziua devine-așteptare cuprinsă de febră
Și-ncremenire banală,
Urzindu-și pânza funebră
În care refuz să mă zbat rațională.
Mă separ de mine,
De mine de ieri,
De cea care vine
Dinspre nicăieri.
Mor în gânduri răzvrătite-n amurg,
Mă îngrop într-o vară fictivă
Plăsmuită de-un taumaturg
Cu surplus de fantezie subversivă.
Toamna mă naște,
Învăț să zâmbesc,
Zâmbete – moaște
De dor de lumesc.
 *****
Daniela Paleogianni

 3) Drumul



  Când am hotărât să pictez ceva despre Cugir, am căutat în propria Bibliotecă emoțională și am descoperit ceva despre noi, pictorii: avem harul de a crea punți între trecut și prezent, pe care le putem traversa singuri sau împreună cu persoane dragi care recunosc locurile sau sufletele din tablourile noastre .

  Așa am hotărât să privesc spre Drumul de pe lângă Fabrica de Arme. Știam că în călătoria mea spre rezultatul estetic final o să văd în imaginație urmele de tălpi mici de fetițe ale mamei și mătușii mele, afundate în țărâna fină de drum ars de soare, de pe când mergeau cu vacile la păscut sau licurici ascunși în noapte, perechi-perechi, lucind ca doi ochi de urs, atunci când uneori căutau după junincile  pierdute. Am văzut-o aievea și  pe  bunica Bucurița și pe Păvăluc, urcând vitejește panta spre livada de la orizont, ca să scoată câte două săptămâni la cartofi .

  Am simțit și usor miros de praf de pușcă și urechile înfundate când, acolo în pământ, muncitorii făceau trageri. În această secvență a memoriei ai mei erau de partea secretă  a gardului, înrolați în noua ordine .

  Am preluat amintirile mamei, le-am amestecat cu ulei de in și pigment de verde de crom, le-am întins pe o linie imaginara de la noi la un punct de fugă de acum 100 de ani - livada noastră, am marcat direcția cu sârmă ghimpată și le-am păzit cu gherete de soldați demult retrași .

  Umbra ultimei case de pe Scăunel s-a răsturnat pe începutul drumului meu. Dăinușul copilului ce locuiește acolo șoptește în adierea toamnei poveștile Scăunelului.   Soldații de jucărie amintesc drama și o îmblânzesc.

  Ieșind din poveste, floarea de curpăn mătăsoasă se zgâieste ca uitarea.

  Am salvat însă amintirile…

*****
Drăgan Vasile

4) Extrse  din cartea ,,Incursiuni în  Memorie‘’    
                                              
,,O trăznaie mai aparte am făcută-o într-o toamnă  când venea ciurda de bivoli de la  păscut în sat : am legat cozile la doi bivoli ai unei vecine, pe care nu le-am mai putut dezlega şi la intrarea în curte pe poarta mică, nu au încăput amândoauă deodată şi la una, la cea mai tânăra i s-a rupt coada pe la jumătate. Proprietara celor doi bivoli, vecina noastră, lelea Susană a Poni, a venit la noi şi i- spus mamei ce năzbâtie am făcut, cerându-i mamei să-i cumpere o altă bivoliţă cu coadă întreagă pentru că bivoliţa era promisă ca zestre la fata ei, Ţâia, care era măritată după Ioan a pisichi. Eu stăteam chitic în casă şi auzeam tot ce se discuta. Mama mi-a luat apărarea, spunând că al ei copil nu face aşa ceva, dar totuşi eu o făcusem. Lelea Susană  i-a mai spus mamei că va  merge la şcoală şi îi va spune domnului învăţător ce am făcut eu. Astfel că in zilele următoare  stăteam tot cu frica în sân, aşteptând-o pe lelea Susană să vină la şcoală, însă nu a venit şi m-am bucurat mult. După mulţi ani, cand eram deja mare, i-am spus mamei adevărul. Atunci mama a zis:                                         
 - Mă, bată-te copile să te bată norocu’! Eu nu credeam că tu ai făcut lucrul acela.’’

Un alt caz: ,,Imi amintesc cum într-o dimineaţă de inceput de noiembrie era tare rece afară şi eu  mergeam  desculţ cu vacile la păscut în Rât (lunca de lângă sat) şi aşteptam cu nerăbdare ca pe drum să calc în balega caldă de la vite  ca sa-mi încălzesc picioarele. Da, o întâmplare crudă, dar adevărată’’.
*****  

Maria Tirenescu


5) Cochetărie

Ploua de câteva zile şi ea era tristă.
Prea mult timp a purtat veşminte verzi.
Nu i-ar sta mai bine cu alte culori?

Se visa în galben, se imagina în roşu-cărămiziu…
Într-o zi a căzut bruma şi visul frumos s-a împlinit.
Frunza purta veşmântul visat: roşu-cărămiziu.
***** 
6) Toamna

O tufă de crizanteme
a înflorit.
Sub soarele rece,
vântul mătură libelule.
Dusă pe gânduri,
ca un titirez,
mă strecor
printre regrete.
***** 

Maria Trif
7) Și se lasā toamna...

Și se lasā toamna, scuturând la vise,
Pe aleea strâmtā din grādina mea;
Ruginește frunza-n veșnicii promise
Și aduce vântul vremuire grea.

Ne albește bruma adâncimea firii,
Nu-ți mai arde gura pe obrazul meu;
N-are datā nunta, nu se știu nici mirii
Și-mi adun risipa lâng-un șemineu.

Și ne cheamā timpul caierelor sure
Sā ne toarcem clipa firului nātâng;
Ard, mocnit, pe creste, ruguri de pādure
Și mā doare jarul de sub sânul stâng.

Ne îngheațā noaptea cu privirea-i rece,
Nu mai trag nici caii, șchioapātā trāsura;
Poezia toatā stā acum sā plece
Din poemul care și-a pierdut māsura.

Vestitorii vieții se grābesc sā-și ducā
Prin strāini cāminul, și, oprindu-și goana,
Ne-ațipește dorul, vara ni se culcā,
Lâncezește ora și se lasā toamna!
 ******
 8) Sonet de toamnā

Deschid o fereastrā, afarā,
Restriștea-i pe uliți și plouā
Dar noi împārțim pe din douā
Rezervele noastre de varā.

Sunt parte a vremii din tine;
Aici, pe cārārile toamnei,
Tu strângi, încā, mâinile doamnei
Ce-o crești în femeia din mine.

Prin lume bat friguri spre margini;
La noi nu sunt umbre nici temeri,
Portretele noastre din pagini

Nu-s chipuri pe care le-asemeni
Cu trupuri aflate-n paragini
Ci suflete-n formā de oameni.
  ******

Vasile Dumitru
 9) Priviri

te privesc
și cuvintele izbucnesc
în flori,
în zori,
în păsări și în stele.
rebele,
mâinile mele
caută forma de vioară
ascunsă în piele
de căprioară.
e ceață
sau e respirația visului
înșirată pe ață?
grele,
privirile mele
dansează-n șuvițele foșnitoare 
ca frunzele strălucitoare
ale castanului
de culoarea aramei
topită în soarele toamnei.
te privesc.
pentru mine vorbesc
luminile ochilor mei
învolburate ca niște cârcei.
 ******
10) Toamna cugireană



Mergeam așa, pe Râul mare,

Pășind ca-n săli de catedrale,

Cu stânci abrupte drept altare

Și pomii înșirați – vestale.



Cupola strălucea, înaltă,

Din Bucuru până-n Călene,

Tăcerea sufletul îmi scaldă,

Doi șoimi vărgați plutesc alene.



Pe Dealul viilor se-aude

Lătrând un câine de la stână,

M-aplec și mă privesc în unde

Și râul parcă mă îngână.



Văd un afiș, cu scrisul mare,

E despre “Toamna cugireană”,

Ne pregătim de sărbătoare,

Ne-om bucura, de bună seamă!

 *******
Articol scris de Vasile Dumitru