miercuri, 29 iunie 2016

O zi foarte frumoasă








“Eu nu știam că primăvara doare” sau A doua treaptă pe scara poeziei.

  Volumul se deschide cu o poezie-stindard, o poezie care vrea să spună totul, dintr-o suflare: de ce scrie, pentru cine scrie, sursa inspirației, scopul (ori destinația) creației.
  Creație – un cuvânt nimerit, Maria Trif are multe momente de creație, multe asocieri surprinzătoare de cuvinte, multe abordări non-conformiste, multe intervenții personalizate în poetica proprie, care (deja) are structură inconfundabilă.
“Ce molcom curge timpu-n astă seară” este departe, foarte departe de expresia “timp-netimp”, ca să dau un exemplu al punctelor cardinale între care autoarea își țese plasa de lirism...
  Lirism... Da, lirism, deși pare nefiresc ori nepotrivit, firul liric se întrevede în aproape toate poeziile de dragoste! „Nodurile” de felul acesta: “iarna abdică” ori “nici pulsul nu apuci să ți-l mai numeri” nu sunt accidente de parcurs ci elemente obișnuite ale vieții care (iată!) fac parte din melodia cotidianului. Lirismul poeziilor de față nu are puncte de sprijin în universul vizual, el este ca o picătură de ploaie pe suprafața unui lac ori ca un tril într-o pădure, nu poate fi precizat, este pretutindeni și nicăieri, este o hartă virtuală a interiorului.
  Pentru că totul este INTERIOR!

„Când îți ridici privirea aplecată
Parcă-i prea mult și simți că amețești
Dar te trezești în brațe îngerești
Și ți se pare clipa fermecată.

Atitudinea de “privire aplecată” mă trimite imediat spre pioșenie și se încheagă imaginea de ansamblu:  poezia este iconică! Foarte sugestiv pentru starea de răstignire în vers este tabloul înălțat:

“Ai sta așa, de ceruri agățat,
Sorbind din pacea care-ți stă pe umeri.

  Din toată splendoarea primăverii prezumptive poeta se mulțumește cu foarte puțin, cu puținul care umple golul interior, cu chipul căruia îi închină o frumoasă și condensată declarație de dragoste, și cât pustiu mi-alungă chipul tău”. Aici e universul poetic, aici e scena unde se desfășoară intriga volumului, aici sunt găsite și împletite metaforele, aici răsare și apune versul, în eul autoarei. Întâmplările din exterior sunt doar sincope ale meandrelor fiorului sentimental al poetei. Iar poeta face un balans incredibil, emoțional și pur, între vârste, trăiri, stări, așteptări:

Cunoști imboldul când ai vrea să țipi
În balansoarul care te ridică?

  Într-o poezie care debutează înfiorător de banal (Alo, iubite!), răsar metafore de o frumusețe clasică, seara își șterge de pe frunte tot năduful”, se stabilesc repere ale unei poezii a emoției, să-i mai măsor , emoției, adânculși se conturează foarte clar o trăsătură comună Poeziei din volumul de față, contopirea, metafora contopirii, universul absolut conturat doar în/prin existența persoanei iubite, fie ea și virtuală, “sunt chiar aici, în partea mea de tine”. Nu pot să nu tresar la frumusețea vintage a poeziei Nu știu ce faci”, în care versul “când eu ți-arunc cu doruri în ferești” este, în același timp, literatură și folclor! Îmi ridic sprâncenele a mirare și uimire când citesc-recitesc “de-ai fi venit, decenii înainte”, vers din “Scrisoare târzie”, pentru că are aceeași melodie, dramă, căldură, invocație ca și “oh, de-am fi fost alături doar o oră”… Am comparat poeziile, citindu-le în paralel, am căutat nod în papură... Degeaba! “Ultima scrisoare” a lui Beniuc e doar un sunet interstelar, poezia de față fiind unul dintre multele acorduri ale rezonanței poetice (mai sunt reverberații din Bacovia, Minulescu, Pillat, Blandiana, Coșbuc, Păunescu – dar atât, simple reverberații!). Debutul poeziei este “marcă înregistrată” Maria Trif, “Cobor tot cîte-o treaptă, în tăcere, / pe scara ce ne poartă-n sus”, contradicție doar aparentă, o altă cheie a portativului poetic, balansul între realitate și visare... 

  Mă opresc, e mult de scris. Pentru că e mult FRUMOS adunat în cuvinte. Sunt și sincope, e firesc, în partea stîngă” apare în vreo patru poezii, ni se repetă până pricepem”, aș glumi, dar culmile scăldate în culori sunt mai multe și mai importante decât ravenele umbrite!
  Închei cu autoportretul poetei:

Eu sunt un strop tot căutând menirea
Plutirii mele-n apele din larg.
Îmi țin în sus, cu toată îndârjirea,
Încărunțite vele pe catarg.

Vasile Dumitru