luni, 18 iulie 2016

Motocicliștii

Am mai scris despre ei, pe blogul meu.
Imagini cu ei sunt multe.
Nu pot să ocolesc două aspecte.
Prima impresie despre ei este de "rockeri", adică pletoși, blugi, tatuaje, bere, duritate... Persoanele cu care am discutat despte ei au lăsat să se înțeleagă asta din vorbe, gesturi, mimică.
Ba un coleg (personalitate, și nu glumesc) într-un dialog la o bere a spus cam așa: "asta-i treabă de ingineri (și nu de voi, d-ăștia cu geci cu embleme - asta o spun eu, asta am înțeles eu!)"... Toate persoanele de la masă aveau studii superioare, dar haina îl face pe inginer, nu?

A doua impresie a fost mai dură, mai stridentă, mai dureroasă. Motocicliștii erau în piață, încercând să adune cei 2% din impozit pentru organizația lor.
"Ăștia nu mai au bani de chefuri", vorbea lumea, trecând pe lângă ei. Eram acolo, eram cu ei, dar nu scriu "pe lângă noi" pentru că eu sunt doar un simpatizant...

Am mai scris despre implicarea lor în viața orașului, nu repet. Alta e problema acum...

Ce poate fi acolo, sub geaca de piele? Sub casca aia de marțian? Doar bere, grătar și rock, nu?
Ei bine, NU!

Acolo sunt OAMENI, oameni deosebiți, dar "uniforma" prejudecăților noastre nu ne dă voie să îi vedem!


Taăl și fiica! Felicitări amândurora.

Felicitări, Alexandra!

Redau textul:
"Suntem motocicliști
Se zice că de fiecare dată când ne urcăm pe șaua motocicletei, împreună cu noi se urcă îngeri și diavoli. Reprezentăm acel dualism ce transformă acest mod de viață într-un șir de emoții atât de puternice încât fac inima să alerge frenetic.
Diavoli care ne întorc încheietura mâinii, de multe ori exagerând atât de irațional încât adrenalina îți ajunge direct în creier, lăsându-te interminabile minute cu sufletul la gură. Și îngeri care cu aspectul și vocea celor care nu mai sunt printre noi îndeamnă la prudență.
Da, e adevărat că pe motocicletă se moare. Se poate întâmpla oricăruia dintre noi. Cădem, ne lovim, ne accidentăm… întâmplări care fac parte din experiența unică de motociclist și care se transformă în amintiri extraordinare, în momente unice, care fac să iasă soarele chiar și într-o zi ploioasă și rece de noiembrie.
Întrebați-ne pe fiecare dintre noi ce am deveni dacă într-o zi ar trebui să renunțăm la această pasiune. Pregătiți-vă să auziți urletul tăcerii, să vedeți în ochii noștri privirea unui marinar constrâns să stea la mal cu fața la mare sau a unui pilot rămas fără aripi, care zărește în fiecare zi cerul.
Cu motocicleta se moare, este adevărat, însă nu există un mod mai bun de a trăi timpul care ne este dat. Și dacă încă nu ați înțeles nimic, atunci lăsați-o baltă, n-o să înțelegeți niciodată!
Însă dacă într-o zi vă veți plimba cu familia în mașină și din întâmplare întâlniți un motociclist și veți vedea cum fiul dvs îl salută cu ochii luminosi și plini de entuziasm, ați renunța să-l întelegeți și pe el?
El, cu a sa inocență vede în noi acea scânteie pe care voi nu o puteți vedea. Și dacă motociclistul îi va raspunde la salut nu e nimic straniu. Îngerii de pe pământ se salută mereu între ei, dar cine a pierdut aripile curajului și aventurii nu-și amintește…
Asta suntem noi, motocicliștii stranii și fermecătoare esențe ale vieții!"


Vasile Dumitru

miercuri, 6 iulie 2016

Un volum subțire


  Ne-am întâlnit de două ori.
  Prima oară am ascultat-o prezentând volumele doamnei Maria Postescu. Mi-a plăcut stilul didactic, rostirea clară, argumentele înșiruite logic și explicit. A fost discursul cel mai lipsit de emoție dar cel mai plin de elemente menite să atragă atenția.

  A doua oară și-a prezentat poeziile, câteva, în cadrul unei ședințe de cenaclu, în Sebeș. Am fost fermecat de ritm, de rostire, de voce. Mi-au plăcut și versurile, deși nu le vedeam. Mi-ar fi plăcut să le am în față, recunosc.

  Am citit recentul volum de versuri lansat de doamna Viorica Cazan. Admirația mea a coborât câteva trepte.

***
Poezia de deschidere.
  Mie nu mi se par versuri, nici albe, nici ne-albe. E un text scris în rânduri scurte, "ca și cum". Nu este important ce mi se pare mie, dar putem răsuci propoziția "încerc să-i reîntorc din calea mea" de nenumărate ori, nu se încadrează în logica structurală. Eroina fuge de lupi, vrea să-i întoarcă sau vrea să-i reîntoarcă? Greu de ghicit! Asta vine în contradicție cu claritatea mesajului transmis cu diverse ocazii. A, e poezie și misterul nu trebuie să fie limpede? Perfect, mergem mai departe.
Poate cineva să-mi explice cum "se mârâie" un lup?
***
 Treacă de la mine stilul mult prea simplu, să zicem că este o zburdălnicie a spiritului, dar profesoara Viorica Cazan dă zdravăn cu bâta în baltă în formularea "Când eu mă așez pe vene"! Hait! Adicătelea cum? E o metaforă a "posteriorului" pe care ne așezăm? E o eroare de editură? Nu cred, sunt pagini unde dânsa a corectat cu stiloul greșelile. Iată:
Corect este "eu mă așez pe vine"!
  Nimic de comentat, greșelile sunt omenești, dar când ești profesor de română și lansezi o carte... cresc pretențiile! Poezia (de mai sus, corectată) îmi place, dar "Umbra" e o umbră asupra portretului...

 ***
  Ecou din Dimitrie Anghel, îmi place mult finalul dar tehnica mă omoară! Lupul se mârâie, banca s-a putrezit...  Dea Domnul să nu mai știu eu gramatică!

 ***
 Excelentă! Mă înclin! Iar finalul salvează tot volumul! Fantastică imagine!

***
   M-a disperat finalul! Atât de banal, atât de derizoriu, atât de nepotrivit cu întregul... Nu, nu îl contest, nici nu aș avea cum, e doar o reacție de tresărire, e ca și cum Hamlet s-ar termina cu o glumă cu olteni! Dar mi-a plăcut!
***
 Iarăși mă înclin!
 ***
 Frumos! Un șlagăr!
***

 Păi dacă eu sunt iubitor de ritm și de rimă, ce pot să zic? Aplaud!

***
 Uite așa am aflat că doamna profesoară are rădăcini cugirene. Respect!

***
Deși e tristă, e superbă.

  Cu excepția câtorva poezii deosebite, splendide, volumul nu mi-a plăcut... Chiar și fără greșeli, colecția de metafore, de tulburări ori de imagini e subțirică!

Vasile Dumitru